ultima ploaie din lume

lui E.D.


ascultǎ
aproape poţi auzi frunzele descompunându-se
şi seva urcând prin nervuri
e atâta viaţǎ aici
încât toamna apare ca un colaps

nu e moarte e doar imaginea morţii

ca şi cum seva ar fi înlocuitǎ de sange
iar în loc de nervuri ar fi vene

toamna plângi cu alţi ochi
într-un fel reconfortat
de senzaţia cǎ plouǎ şi nimeni nu te vede plângând

plouǎ ca şi cum ar fi ultima ploaie din lume
în ultima toamnǎ
din lume
dacǎ mi-aş strânge în cǎuşul palmelor
lacrimile
ar mai putea ploua o data
ultima ploaie din lume

circ urban

oraşul e un plǎmân uriaş
cu alveole canceroase
care se dilatǎ şi se contractǎ neregulat
ca nişte pupile la vederea
unei femei cu forme de sirenǎ

prin mahalale
se ambaleazǎ fericire
în sticle reciclate de unica folosinţǎ

pe la colţuri mai moare
câte o pisicǎ
sub lumina chioarǎ a unui felinar
câţiva copii ai strǎzii
privesc ca la o reprezentaţie de teatru

pe zidurile de pe maidane
fluturi cap-de-mort
stau ca într-un insectar
la cina cea de tainǎ a vaduvelor negre

pe şinele de tren acoperite de asfalt
se clatinǎ graţios câte un beţiv
imaginându-se acrobat

oraşul îşi închide pleoapa de ciclop şi se trage cortina