Ce ar fi daca...

1.Templul?Zeiţa?


Plouǎ.Tunǎ.A fulgerat.
Intrǎ.Trânteşte uşa în urma ei.E pustiu.”Ce bine!Ultimul lucru pe care mi-l doream era sǎ mǎ întâlnesc cu cineva.”Motanul ei fidel o aştepta ca de obicei cu burtica lui caldǎ în sus..Nu l-a vazut.Cine ar cunoaşte-o s-ar întreba cum de ea,fiinţa cea mai atenta la detalii nu a vazut tocmai asta.Nu a vrut sǎ vadǎ?
Este seara.Nu a aprins nimeni luminile.E semiîntuneric.Strǎbate holul îngust prins în jocul umbrelor şi ajunge la uşa templului.O deschide.Este exact aşa cum il ştie,semn cǎ nu i-a profanat nimeni sanctuarul.Închide orice cale de acces.Acum e singurǎ.Se aşeazǎ în faţa oglinzii-aceasta ar fi un fel de altar;se priveşte.Plânge?E uda toatǎ.Nici nu poţi defini conturul lacrimilor.Sa fie chiar lacrimi sau picǎturi de ploaie ce îi profaneazǎ chipul angelic?Nici ea nu ştie.
“Parcǎ râde propria-mi imagine de mine!Înceteazǎ!Eşti doar o copie!Eşti hidoasǎ!Sunt ridicolǎ…”
Nu.Nu îşi imagineazǎ.Imaginea o sfideazǎ.Mereu a facut-o.Sunt identice şi atât de diferite.Este o persoanǎ dualǎ,dar nu ştie.Sufletul ei este înjumǎtǎţit: ea şi imaginea din oglindǎ.E confuzǎ.Nu şi-a dat seama niciodatǎ unde începe ea si unde se terminǎ sosia.E obsedant.O studiazǎ,dar nu reuşeşte sǎ afle nimic.Copia ei ce pare atât de umanǎ este indescifrabilǎ.Când plânge ea ,imaginea zâmbeşte acru,uneori râde isteric.Câteodata poate jura cǎ o aude vorbind,îi aude glasul rece,calculat.Îi este fricǎ de nebunie şi îi simte respiraţia în ceafǎ. Oglinda continuǎ sǎ o trǎdeze.Niciodatǎ nu i-a fost prietenǎ, dar niciodatǎ nu a fost ca acum.Parcǎ se amuzǎ când îi vede şoldurile prea late,talia prea subţire,sânii prea rotunzi,zambetul prea fin,dinţii prea drepţi,ochii prea strǎlucitori,buclele-i prea perfecte.Se amuzǎ şi le deformeazǎ,îi anuleazǎ frumuseţea rapitoare.
Acum e uda şi tot e frumoasǎ.Ploaia a încercat sǎ îi strice buclele perfecte, dar ele sunt asemenea deţinǎtoarei lor,extrem de încǎpǎţânate şi nu se dau bǎtute.Şi râsul ei autocritic şi autoironic…e atât de nevinovat şi atrǎgǎtor.Şi hainele îi sunt acum lipite de piele şi îi contureazǎ perfect silueta.Nu e slabǎ.Are nişte forme atât de frumoase…iar parfumul…parfumul care s-a contopit cu picaturile de ploaie şi care i-a intrat în toţi porii este însǎşi ea.Dacǎ ai fi bǎrbat ar putea sǎ te facǎ atât de uşor sǎ pǎcǎtuieşti…Dar nu,e o copilǎ şi nu e deloc conştientǎ de câtǎ putere ar putea avea asupra celor din jur. E şi atât de neîncrezǎtoare…
În semiobscuritatea camerei ,umbrele se joaca în parul ei de culoarea nisipului.Fiinţa ei este o armonie perfectǎ.Parfumul ei e ca o brizǎ,mersul este ca cel mai fin legǎnat şi vocea ca cea mai dulce simfonie.Aşa e ea-frumoasǎ şi singurul defect este cǎ nu o crede.Dar cine stie asta?Numai ea şi oglinda